Titlu Razboiul n-are chip de femeie
Autor Svetlana Alexievich
Categorie Literarura contemporană
DOWNLOAD PDF
Razboiul n-are chip de femeie

Scriu o carte despre război… Eu, care nu m-am dat niciodată în vânt după cărțile de război, deşi în copilăria şi tinerețea mea acestea erau lecturile preferate ale tuturor celor de-o seamă cu mine. Și nu e de mirare – noi eram copiii Victoriei. Copiii învingătorilor. Ce țin minte mai întâi despre război? Suferința mea de copil printre cuvinte neînțelese mie şi care-mi stârneau teamă. Războiul era pomenit tot timpul: la şcoală şi acasă, la nunți şi botezuri, la sărbători şi la parastase. Chiar şi în discuțiile dintre copii. Un băiat din vecini m-a întrebat o dată: – Ce fac oamenii sub pământ? Cum trăiesc acolo? Voiam şi noi să descifrăm taina războiului. Totul izvora pentru noi din lumea aceea grozavă şi misterioasă. În familia noastră, bunicul ucrainean, tatăl mamei, murise pe front, era îngropat undeva în pământ maghiar, iar bunica bielorusă, mama tatălui meu, murise de tifos printre partizani, doi dintre fiii ei fuseseră înrolați şi dispăruseră fără urmă în primele luni de război, din trei se întorsese unul singur – tatăl meu. Unsprezece rude mai îndepărtate ale noastre, împreună cu copiii lor, fuseseră arse de vii de nemți – care în bojdeucile lor, care în biserica din sat. Aşa era în fiecare familie. La toată lumea. Multă vreme după aceea, băieții din sat s-au luptat „de-a ruşii şi nemții“. Strigau cuvinte nemțeşti: Hände hoch! Zurück! Hitler kaput!1 Nu cunoşteam lumea fără război, lumea războiului ne era singura cunoscută, iar oamenii războiului erau singurii oameni pe care-i ştiam. Nici acum eu nu ştiu altă lume şi alți oameni. Dar oare au existat într-adevăr şi alții, cândva? *** Satul copilăriei mele de după război era un sat al femeilor. Al muierilor. Nu-mi amintesc de glasuri bărbăteşti. Și aşa mi-a rămas în minte: despre război povestesc muierile. Și plâng. Cântă aproape de atâta plâns. În biblioteca şcolii, jumătate din volume sunt despre război. Și în cea sătească, şi în cea de la centrul raional, unde tata mergea deseori după cărți. Acum am aflat de ce. Întâmplător oare? Noi tot timpul ne-am războit sau ne-am pregătit de război. Ne aminteam cum luptaserăm. Niciodată n-am trăit altfel, probabil, nici nu ştim. Nu ne închipuim cum se poate trăi altfel. Va trebui cândva să petrecem multă vreme deprinzându-ne. 1 Mâinile sus! Înapoi! Hitler e terminat! (în limba germană în original) Războiul nu are chip de femeie 9 În şcoală ne-au învățat să iubim moartea. Scriam compuneri despre cum eram gata să murim în numele… Visam… Dar vocile de pe stradă strigau despre altceva, ne ispiteau mai tare. Multă vreme am fost un om al cărților, pe care realitatea îl speria şi-l atrăgea deopotrivă. Pentru că nu cunoşteam viața, am devenit neînfricată. Acum mă gândesc: dacă aş fi fost un om mai ancorat în realitate, m-aş mai fi putut arunca oare cu capul înainte în această prăpastie? De unde au venit toate astea – din neştiință? Sau dintr-un instinct al drumului? Căci există un instinct al drumului… Multă vreme am fost în căutare… Prin ce cuvinte aş putea să comunic ceea ce aud? Căutam un gen literar care să corespundă felului cum văd eu lumea, cum funcționează vederea mea, auzul… La un moment dat mi-a căzut în mână cartea Ia iz ognennoi derevni de Ales Adamovici, Ia. Brîl şi V. Kolesnik1. O asemenea zguduire sufletească nu mai simțisem decât o dată în viață, când îl citisem pe Dostoievski. Dar aici forma era neobişnuită: romanul e o colecție de voci ale vieții înseşi. Ceea ce auzisem în copilărie, ceea ce se aude azi pe stradă, acasă, în cafenele, în troleibuz. Iată deci! Cercul se închisese. Găsisem ceea ce căutam. Ceea ce presimțeam că există.

21271