Titlu Assassins Creed vol. 2 Fratia
Autor Oliver Bowden
Categorie Diverse
DOWNLOAD PDF
Assassins Creed vol. 2 Fratia

Evenimentele din ultimele cincisprezece minute extraordinare – ar fi putut să
fie cincisprezece ore, ba chiar zile, într-atât de lungi păruseră – se învălmășiră
din nou prin mintea lui Ezio, pe când se împleticea, amețit, afară din cripta de
sub Capela Sixtină.
Își amintea, deși ca prin vis, că în adâncurile criptei văzuse un sarcofag uriaș
care părea din granit. Când s-a apropiat de el, obiectul a început să strălucească,
dar cu o sclipire neamenințătoare.
I-a atins capacul, care s-a deschis de parcă ar fi fost ușor ca un fulg. Din
lumina galbenă și caldă ce strălucea dinăuntru s-a ridicat o siluetă ale cărei
trăsături Ezio nu le putea distinge, deși știa că se uita la o femeie. O femeie
neobișnuit de înaltă, care purta coif și avea pe umărul drept o bufniță maronie.
Lumina care o înconjura îl orbea.
— Te salut, Profetule, a rostit ea adresându-i-se cu numele acela care-i fusese
atribuit în chip misterios. Te aștept de zece mii de anotimpuri.
Ezio nu a cutezat să ridice privirea.
— Arată-mi Mărul.
Bărbatul i l-a întins, supus.
— Ah...
Mâna femeii a mângâiat aerul de deasupra obiectului, dar fără să-l atingă.
Mărul strălucea și pulsa. Ochii ei l-au sfredelit pe Ezio.
— Trebuie să stăm de vorbă.
Ținea capul înclinat într-o parte, de parcă ar fi reflectat asupra unui lucru.
Ezio a ridicat privirea și i s-a părut că vede umbra unui surâs pe chipul
opalescent al femeii.
— Cine ești tu?
— Oh... am multe nume. Când am... când am murit, mă numeam Minerva.
Ezio cunoștea acel nume.
— Zeița înțelepciunii! Bufnița de pe umărul tău... Coiful... Sigur că da!
Și-a plecat fruntea.
— Noi, zeii pe care strămoșii tăi i-au venerat, am pierit. Iunona, stăpâna
zeilor, și tatăl meu, Jupiter, stăpânul zeilor și soțul ei, cel care m-a adus pe lume
prin fruntea sa. Mi-a dat viață nu prin vintrele, ci prin creierul său!
Ezio era transfigurat. Privea statuile înșiruite de-a lungul pereților. Venus.
Mercur. Vulcan. Marte...
În depărtare se auzea un zgomot ca de sticlă ce se sparge, sau poate sunetul pe
care l-ar face o stea căzătoare – era râsul Minervei.

2416