Titlu Inimă de cerneală
Autor Cornelia Funke
Categorie Literarura contemporană
DOWNLOAD PDF
Inimă de cerneală

     Venea, venea. Venea un cuvânt, venea venea prin noapte, voia să lumineze, voia să lumineze. Cenuşă. Cenuşă, cenuşă. Noapte. Paul Celan, Stretto. Un străin în noapte. Luna scânteia în ochiul căluţului de lemn şi în ochiul şoricelului pe care Tolly îl scosese de sub pernă ca să-l privească.

Ceasul ticăia şi în tăcerea din jur i se părea că aude alergând pe duşumea picioruşe goale, apoi chihoteli şi un susur şi un foşnet ca şi cum s-ar întoarce paginile unei cărţi groase. N noaptea aceea ploua, o ploaie fină, susurândă. C/Chiar şi peste mulţi ani, Meggie n-avea decât să închidă ochii şi auzea de îndată cum degete minuscule băteau în geam. Undeva în întuneric lătra un câine, iar Meggie nu putea să doarmă, oricât se întorcea de pe o parte pe alta. Sub pernă era cartea din care citise. Copertele o apăsau în dreptul urechii ca şi cum cartea ar fi vrut să o atragă iarăşi în paginile ei tipărite. Oh, e cu siguranţă foarte comod să ai aşa un obiect tare şi colţuros sub cap” – îi spusese tatăl ei, când îi descoperise pentru prima oară o carte sub pernă. Recunoaşte că-ţi şopteşte noaptea povestea ei la ureche.” Uneori!” răspunsese Meggie.

Dar funcţionează numai la copii.” Pentru asta Mo o ciupise de nas. Mo. Meggie nu-i spusese niciodată altfel tatălui ei. În noaptea aceea – în care au început atât de multe lucruri şi în care s-au schimbat atâtea pentru totdeauna -una dintre cărţile preferate ale lui Meggie zăcea sub perna ei şi, neputând să doarmă din pricina ploii, se ridică, se frecă la ochi ca să-şi alunge oboseala şi trase cartea de sub pernă. Când o deschise, paginile foşniră promiţător. Lui Meggie i se părea că această primă şoaptă suna la fiecare carte altfel, după cum ea ştia sau nu ce o să-i povestească. Acum însă trebuia mai întâi să facă lumină. În sertarul de la noptiera ei ascunsese o cutie de chibrituri. Mo îi interzisese să aprindă noaptea lumânări. Lui nu-i plăcea focul. Focul devorează cărţile”, spunea mereu, dar în definitiv ea avea doisprezece ani şi putea să fie atentă la câteva lumânări aprinse. Lui Meggie îi plăcea să citească la lumină de lumânare. Pusese trei lumânări în recipiente de sticlă şi trei sfeşnice pe pervazul ferestrei. Tocmai ţinea chibritul aprins deasupra unuia dintre mucurile negre, când auzi paşi afară.

Speriată, stinse chibritul – aşa cum avea să-şi mai amintească cu precizie mulţi ani mai târziu! — Se lăsă pe genunchi în faţa ferestrei ude de ploaie şi privi afară. Şi atunci îl văzu. Întunericul era spălăcit de ploaie şi străinul arăta abia ceva mai mult ca o umbră. Doar chipul îi strălucea privind spre Meggie. Părul îi era lipit de fruntea udă. Ploaia se prelingea pe el, dar nu o lua în seamă. Stătea neclintit, cu braţele încrucişate pe piept, de parcă ar fi vrut astfel să se încălzească puţin. Privea aşa ţintă la casa ei. Trebuie să-l trezesc pe Mo! Se gândi Meggie. Dar rămase în capul oaselor ca şi cum străinul ar fi molipsito de neclintirea lui. Deodată întoarse capul şi Meggie avu impresia că o privea drept în ochi. Alunecă atât de iute din pat, încât cartea deschisă căzu pe jos. Alergă desculţă afară, pe coridorul întunecat. În casa bătrânească era răcoare, cu toate că era deja sfârşitul lui mai.

10969